Sursa foto:TVR Moldova Vizualizari:
72 de ani de la cel de-al doilea val de deportări din Basarabia. Mărturiile unui deportat
Astăzi se împlinesc 72 de ani de la cel de-al doilea val de deportări din Basarabia. Istoricii spun că a fost o crimă dintr-un întreg lanţ de fărădelegi şi acţiuni de genocid ale regimului sovietic. Operaţiunea din 1949 a fost denumită conspirativ "SUD" şi a intrat în istorie ca cel mai mare val de deportări din Basarabia.
Seara de 5 iunie 1949 părea să fie ca oricare alta pentru membrii familiei Hacina din satul Susleni, raionul Orhei. După miezul nopţii, însă, viaţa lor s-a transformat într-un coşmar. Forţele NKVD-ului i-au ridicaţi din pat, şi fără a le da vreo explicaţie, i-au anunţat că vor fi deportaţi în Altai, o regiune din sudul fostului URSS, care se învecinează cu Kazahstanul. Gospodarii, aveau un copil de şase luni, şi nici nu au reuşit să-şi ia rezerve alimentare. Au fost duşi cu forţa la gară şi urcaţi în vagoane pentru vite. Toate bunurile pe care le avea familia au fost preluate de colhozuri sau de administraţia raionului.
VALERIAN HACINA, deportat: „Născut în ianuarie şi neîmplinind şase luni de zile am fost deportat împreună cu părinţii. Dimineaţa, noi am fost îmbarcaţi în maşină şi de la gara din Râbniţa trimişi în Altai. "
Drumul a fost insuportabil. În plină vară, oamenii încărcaţi în vagoane nu aveau nici apă, nici mâncare. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre. Deşi era mic, Valerian Hacina îşi aminteşte cu lux de amănunte ce-i povesteau părinţii.
VALERIAN HACINA, deportat: „Noi toţi am fost împreună şi din descrierea tatălui meu a fost foarte greu. Am mers aproape o lună de zile. Pe unde era mâncare, pe unde nu, apă la fel. Dacă era prea departe, persoana care răspunde de acest lucru, nu întotdeauna aducea. Cu alte cuvinte, până la locul de destinaţie, nu toate persoanele care erau în vagon au ajuns. "
În Altai, familia Hacina era nevoită să muncească şi zi şi noapte pentru a putea supravieţui. Cei care erau prinşi în urma încercării de a evada erau condamnaţi la moarte.
VALERIAN HACINA, deportat: "Ţin minte locurile, ştiu că era o regiune de stepă, la distanţă de 12-15 km se vedea totul în zare. Iernile erau friguroase, iar ca să nu înconjor iazul treceam pe gheaţă. Uneori erau aşa viscole că ajungeau în clasă 3-5 persoane. Vara era călduroasă, doar o lună-două. Gheaţa de la fundul fântânii nu se topea. Aşa şi căldarea între gheaţă se cobora în apă şi apa aceea rece noi o foloseam. "
Abia în 1956, la trei ani după moartea lui Stalin, familia Hacina a putut reveni acasă. Valerian avea atunci 8 ani. Îşi aminteşte că au găsit ruinată casa din care au fost luaţi cu forţa.
VALERIAN HACINA, deportat: „Părinţii au primit informaţia despre faptul că suntem deja liberi în mai, mai bine zis a venit ordinul, dar tata a aflat acest lucru abia în mijlocul verii. Tatăl meu lucra agronom şi nu putea lăsa lucrul baltă, şi după ce a fost strânsă roada ne-am pornit de acolo. Ne-am întors şi am trăit mai întâi la un moş, fratele mai mare al tatălui. Pe urmă, fiind într-un colhoz, tatăl meu a fost transferat în alt sat, în Oxentia."
Istoricii spun că foametea organizată şi deportările de la 6 iulie 1949 au fost acţiuni criminale ale regimului sovietic de ocupaţie, care i-a forţat pe ţăranii gospodari să intre în kolhozuri. Astfel, în lunile iulie - noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti care au fost predate colhozurilor s-a majorat de la 32 la sută la 80%. În ianuarie 1951, această rată a urcat până la 97%. Prin urmare, frica de de noi represiuni i-a determinat pe agricultorii individuali să renunţe la terenuri.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în cadrul Operaţiunii "Sud" au fost deportaţi în jur de 36 de mii de basarabeni. A treia parte dintre ei erau copii. Potrivit unor istorici, numărul deportaţilor ar fi fost mult mai mare, aşa cum calculele oficiale au fost făcute în baza unei medii de 3 membri la fiecare familie ridicată de sovietici. Istoricii amintesc că au fost deportate multe familii cu 7-8 şi chiar 14 copii. În spatele acestor cifre şi rapoate seci se ascunde, însă, realitatea crudă prin care au trecut mii de familii de basarabeni.
VALERIAN HACINA, deportat: „Născut în ianuarie şi neîmplinind şase luni de zile am fost deportat împreună cu părinţii. Dimineaţa, noi am fost îmbarcaţi în maşină şi de la gara din Râbniţa trimişi în Altai. "
Drumul a fost insuportabil. În plină vară, oamenii încărcaţi în vagoane nu aveau nici apă, nici mâncare. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre. Deşi era mic, Valerian Hacina îşi aminteşte cu lux de amănunte ce-i povesteau părinţii.
VALERIAN HACINA, deportat: „Noi toţi am fost împreună şi din descrierea tatălui meu a fost foarte greu. Am mers aproape o lună de zile. Pe unde era mâncare, pe unde nu, apă la fel. Dacă era prea departe, persoana care răspunde de acest lucru, nu întotdeauna aducea. Cu alte cuvinte, până la locul de destinaţie, nu toate persoanele care erau în vagon au ajuns. "
În Altai, familia Hacina era nevoită să muncească şi zi şi noapte pentru a putea supravieţui. Cei care erau prinşi în urma încercării de a evada erau condamnaţi la moarte.
VALERIAN HACINA, deportat: "Ţin minte locurile, ştiu că era o regiune de stepă, la distanţă de 12-15 km se vedea totul în zare. Iernile erau friguroase, iar ca să nu înconjor iazul treceam pe gheaţă. Uneori erau aşa viscole că ajungeau în clasă 3-5 persoane. Vara era călduroasă, doar o lună-două. Gheaţa de la fundul fântânii nu se topea. Aşa şi căldarea între gheaţă se cobora în apă şi apa aceea rece noi o foloseam. "
Abia în 1956, la trei ani după moartea lui Stalin, familia Hacina a putut reveni acasă. Valerian avea atunci 8 ani. Îşi aminteşte că au găsit ruinată casa din care au fost luaţi cu forţa.
VALERIAN HACINA, deportat: „Părinţii au primit informaţia despre faptul că suntem deja liberi în mai, mai bine zis a venit ordinul, dar tata a aflat acest lucru abia în mijlocul verii. Tatăl meu lucra agronom şi nu putea lăsa lucrul baltă, şi după ce a fost strânsă roada ne-am pornit de acolo. Ne-am întors şi am trăit mai întâi la un moş, fratele mai mare al tatălui. Pe urmă, fiind într-un colhoz, tatăl meu a fost transferat în alt sat, în Oxentia."
Istoricii spun că foametea organizată şi deportările de la 6 iulie 1949 au fost acţiuni criminale ale regimului sovietic de ocupaţie, care i-a forţat pe ţăranii gospodari să intre în kolhozuri. Astfel, în lunile iulie - noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti care au fost predate colhozurilor s-a majorat de la 32 la sută la 80%. În ianuarie 1951, această rată a urcat până la 97%. Prin urmare, frica de de noi represiuni i-a determinat pe agricultorii individuali să renunţe la terenuri.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în cadrul Operaţiunii "Sud" au fost deportaţi în jur de 36 de mii de basarabeni. A treia parte dintre ei erau copii. Potrivit unor istorici, numărul deportaţilor ar fi fost mult mai mare, aşa cum calculele oficiale au fost făcute în baza unei medii de 3 membri la fiecare familie ridicată de sovietici. Istoricii amintesc că au fost deportate multe familii cu 7-8 şi chiar 14 copii. În spatele acestor cifre şi rapoate seci se ascunde, însă, realitatea crudă prin care au trecut mii de familii de basarabeni.
