Cristian Diaconescu, despre conflictul NATO-Rusia: „Pericolul există şi este mai serios decât pare”

Cosmin Prelipceanu: Pe de-o parte, ne spune domnul Stoltenberg că este bine că în sfârşit au stat de vorbă, pe de alta ne spune că există un risc real de apariţie a unui nou conflict armat în Europa.

Cristian Diaconescu: Are dreptate şi într-un sens şi în altul. Sigur că violenţa nu poate fi înlocuită în sens pozitiv decât de diplomaţie şi dialog. În al doilea rând, solicitările Federaţiei Ruse sunt de neacceptat, ca să nu mai intrăm în prea multe detalii. Reîntoarcerea Alianţei Nord-Atlantice la desfăşurarea din 1997, deci înainte ca noi, foştii membri ai Tratatului de la Varşovia să devenim membri NATO este inacceptabilă. Crearea unui precedent negativ, în sensul că Alianţa nu ar avea dreptul să ia decizii de extindere în continuare, este inacceptabilă.

Pot să vă spun un lucru foarte interesant pe care l-am aflat astăzi – nici cercul apropiat al preşedintelui Putin nu ştie care va fi mandatul în continuare la negocierile pe care le vor desfăşura, mai ales cu americanii şi cu Alianţa Nord-Atlantică.

Joi va fi la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, sub preşedinţia poloneză, un schimb de replici şi de atitudini. Pentru că am lucrat şi cunosc această organizaţie, pot să vă spun că, după părerea mea, nu va exista niciun fel de rezultat încurajator din această zonă.

Cosmin Prelipceanu: Pentru ce s-a întâmplat astăzi putem să spunem că e vreun rezultat?

Cristian Diaconescu: Faptul că stau la masă este un rezultat. Trebuie înţeles foarte bine – alternativa este violenţa directă. Deci, din acest punct de vedere, atâta vreme cât mai exisă o şansă, lucrurile sunt în regulă.

În al doilea rând, ei stau la masă formal, adică ceea ce vedem noi, publicul larg, în ceea ce priveşte discuţiile pe poziţionările care, evident sunt greu de armonizat între NATO, SUA şi Federaţia Rusă, dar stau la masă şi informal. Adică sunt şi alte zone.

Cosmin Prelipceanu: În România este o îngrijorare că din cauza supărării ăsteia a ruşilor şi a presiunilor pe care le fac, prezenţa militară americană în România ar putea să fie subţiată. Ca să răspundă acestei preocupări, preşedintele României spune, astăzi, că vrem mai mulţi militari americani pe teritoriul României. Se va întâmpla, în condiţiile astea?

Cristian Diaconescu: Spune bine, pentru că orice cedare într-un astfel de context reprezintă un precedent. Nu reprezintă o limită dincolo de care putem obţine un rezultat pozitiv într-o negociere. Deci n-ai voie să cedezi într-o astfel de situaţie. Sigur, rămânând în nişte parametri politico-diplomatici şi strategici cât se poate de clari. Nu, n-ar trebui să existe o îngrijorare neapărat în ce priveşte poziţionarea Federaţiei Ruse, cât o preocupare privind întărirea solidarităţii şi coeziunii înăuntrul Alianţei Nord-Atlantice.

Practic, noi, aici, la frontiera şi în vecinătatea Mării Negre, noi apărăm NATO. Trebuie să fim conştienţi de lucrul ăsta şi toţi ceilalţi parteneri, la rândul lor, trebuie să înţeleagă acest aspect.

Cosmin Prelipceanu: Deci pericolul există?

Cristian Diaconescu: Da, există. Şi e mai serios decât pare. Repet, e mai serios decât pare.

Cosmin Prelipceanu: Am fi crezut că presiunea se mai reduce odată cu întâlnirile.

Cristian Diaconescu: Discutăm, deocamdată, de oportunitatea ca presiunea să se mai reducă, dar nu putem discuta cantitativ sau calitativ din acest punct de vedere.

Cosmin Prelipceanu: Când vom avea un deznodământ?

Cristian Diaconescu: Nu neapărat când se va retrage Federaţia Rusă din zonă din punct de vedere militar, cât în momentul în care cele două mari pachete aflate în discuţie, deci controlul armamentului convenţional şi al armamentului nuclear, inclusiv a stocurilor de arme nucleare şi, pe de altă parte, viitorul spaţiu de securitate aşa cum îl doreşte regândit Federaţia Rusă, vor găsi o concretizare într-un document agreat.

Cosmin Prelipceanu: România este pe harta de preocupări a Rusiei şi altfel decât ne-au spus deja?

Cristian Diaconescu: Da, zona buffer, în sensul că să nu mai considerăm, deşi nu prea spunem la televizor, că această zonă buffer între spaţiul euro-atlantic şi Federaţia Rusă este numai proximitatea vestică a Rusiei şi estică a noastră, adică Ucraina, Georgia, Republica Moldova etc. E foarte posibil, sunt anumite, elemente suplimentare, dar s-o spună decidentul de la Bucureşti, că zona buffer să fie mult mai limitată din punctul de vedere al percepţiei Federaţiei Ruse, mult mai limitată geografic. Şi ne putem imagina, după care, sigur, încercăm să eliminăm această imaginaţie din subconştient, faptul că 175.000 de militari ruşi pot fi, la un moment dat, desfăşuraţi în Odesa sau în apropierea gurilor Dunării, şi nu neapărat la frontiera Ucrainei.

Cosmin Prelipceanu: Ambasada SUA la Bucureşti, astăzi, ne reaminteşte că trupele ruse au invadat Republica Moldova şi au rămas acolo.

Cristian Diaconescu: Ambasada SUA a spus cam ce încercam şi eu să spun într-un anume tip de limbaj. Pot să vă spun, de exemplu, că într-un scenariu, virtual, sper, care nu se va întâmpla niciodată, şi am argumente din acest punct de vedere, Transnistria nu va reprezenta, pe un scenariu militar, în condiţiile în care s-ar pune problema atacării Ucrainei, un avanpost. Există un scenariu care spune că Ucraina va fi atacată din trei direcţii, dinspre Donbas, Transnistria, zona Odesa şi dinspre Belarus.

Cosmin Prelipceanu: De ce ar pune Rusia ochii pe o ţară NATO? Mă gândesc, din nou, la România.

Cristian Diaconescu: Pentru a testa permanent solidaritatea cu acea ţară NATO. E cât se poate de clar. Nu pentru a o ocupa, efectiv . Ci pentru a genera un anume factor de presiune care să fie resimţit în timp real.

Cosmin Prelipceanu: Putem face noi ceva?

Cristian Diaconescu: Numai NATO. Sigur, dacă ai capacitatea să creezi o formă de disuasiune a ameninţării, dialogând şi cu Estul, este în regulă. Dar trebuie să fii foarte sofisticat şi nu ştiu dacă avem resursa asta astăzi.

Cosmin Prelipceanu: Aveţi senzaţia că în clasa politică de la noi pericolul acesta este perceput ca atare?

Cristian Diaconescu:  Nu, n-am senzaţia. Nu din rea-voinţă, nu înţeleg. Aici e vorba de istorie, de profesionalism, de un anume tip de feeling. Fac prostii nefăcând ce trebuie. Ai nevoie de nişte nivele, nu e vorba de şeful statului, nu el este decident aici, nu ultima instanţă. E nevoie de nivelele intermediare şi din punctul acesta de vedere nu simt momentul.

Repet, e foarte posibil să ai nevoie şi de o anumită structură militară proporţională şi de un anumit tip de capacitate de a influenţa solidaritatea înăuntrul Alianţei, pentru că ce pare evident nu este chiar atât de clar politic, de tipul – „dacă noi cădem, aici, la frontieră, veţi suferi şi voi după aceea”, că asta e logica, să ştiţi că nu funcţionează chiar atât de automat.

Şi, în egală măsură, capacitatea să te uiţi şi spre Est. Da, sunt state membre NATO care se aşteaptă ca zona direct impactată să aibă capacitatea diplomatică de a mai dispersa din sursele de presiune.