Sursa foto:TVR Moldova Vizualizari:
Mănăstirea Bănceni din Cernăuţi a devenit unul dintre cele mai mari centre de plasament pentru cei care fug din calea bombardamentelor ruseşti
Mănăstirea Bănceni din Cernăuţi a devenit unul dintre cele mai mari centre de plasament pentru refugiaţi din Ucraina. De la începutul războiului ruso-ucrainenan, prin lăcaşul sfânt au trecut mii de refugiaţi. În prezent, peste 1500 de oameni continuă să trăiască la manăstire. În tot acest timp, românii au continuat să le ofere ajutoare celor fugiţi din calea războiului.
De la începutul războiului, mănăsirea de la Bănceni a adăpostit mai mult de zece mii de refugiaţi. Mulţi dintre ei au fost conduşi spre vama Siret, iar alţii au ales să rămână în siguraţă în mănăstire. Pe lângă cei peste 1500 de refugiaţi care continuă să trăiască aici, lăcaşul a găzduit şi copii de la două orfelinate.
MITROPOLITUL LONGHIN, stareţul mănăstirii Bănceni: „Ne-au spus credincioşii că nu au ştiut că românii sunt atăt de buni, noi am ştiut pentru că totdeauna ne-au spus şi bunenii şi străbuneii noştri, ne-au vorbit, chiar dacă am fost un popor înstrăinat. am rămas alături cu inima şi acum cu cea mai mare cinste putem vorbi despre bunătatea acestui popor care s-au arătat prin încercarea care a fost asupra ţării noastre ucrainene. Am primit două case de copii care astăzi tot credincioşii oştri din Bucovina vin în fiecare zi ca să ne ajute la creşterea acestor copii.”
În bucătărie femeile fac zilnic căte două mii de porţii de mâncare. Refugiaţii sunt alimentaţi foarte bine, iar mamele care vor să pregătească mâncare pentru copiii lor au la dispoziţie toată bucătăria.
Produsele alimentare sunt aduse de enoriaşii care nu contenesc să păşească pragul mănăstirii în aceste vremuri grele.
PĂRINTELE PAVEL, protopopul raionului Herţa: „ Mulţumim fraţilor din România care cu atâtea ajutoare vin la noi, nu au uitat şi nu uită de românii de aici de peste Prut şi ceilalţi din Ucraina care sunt refugiaţi în părţile noastre. Cu diferite, cu mâncare, cu alimente, cu îmbrăcăminte, cu ceea ce pot aduna şi nu ajută aici pe noi.”
Natalia a fugit cu copiii ei din Kiev chiar în primele zile când a început să fie bombardat oraşul. Timp de o lună s-a ascuns de avioanele militare şi bombardamente în diferite oraşe ale Ucrainei.
CAROLINA, refugiată din Kiev: „Imediat cum au început bombardamentele, mitropolitul Longhin, care este şi părintele nostru spiritual, ne-a spus să plecăm din centrul Kievului. Ieri am venit aici, noi iubim foarte mult această mănăstire, aici ne-am cununat cu soţul meu, iar mitropolitul i-a botezat pe copilaşi. Suntem primiţi cu căldură, totul e frumos, curat.”
Mănăstirea găzduieşte refugaţi din diferite oraşe ucrainene. Cei cu care am discutat ne-au spus că sunt norocoşi că s-au putut refugia la mănăstirea Bănceni. Aici se simt în siguranţă!
ANA REFUGIATA DENPRO: „Eu am venit din Dnipro împreună cu toată familia noastră. Am fost primiţi foarte bine. În Dnipro este foarte înfiorător, iar oraşul este bombardat, de aceea am decis să plecăm. Îmi este foarte dor de oraşul meu natal Dnipro.”
NATALIA REFUGIATĂ DNEPRO: „De ce am plecat?, pentru că avem copii mici, avem de tot şase copii. Cinci dintre ei trăiesc cu noi, au între 2 ani şi jumătate şi 9 ani. Noi ne dădeam seama că trebuie să plecăm pentru a nu-i pune în pericol pe copii. Ne uitam la oraşe precum Mariupol.”
REFUGIATĂ DIN BUCI: „Am venit din oraşul Bucia. Acolo situaţia este foarte complicată, acolo împuşcau continuu, tehnica militară mergea pe străzi. Nu aveam lumină, apă, gaz. Acestea nu sunt însă atât de esenţiale. Te gândeşti doar să supravieţuieşti.”
MITROPOLITUL LONGHIN, stareţul mănăstirii Bănceni: „Ne-au spus credincioşii că nu au ştiut că românii sunt atăt de buni, noi am ştiut pentru că totdeauna ne-au spus şi bunenii şi străbuneii noştri, ne-au vorbit, chiar dacă am fost un popor înstrăinat. am rămas alături cu inima şi acum cu cea mai mare cinste putem vorbi despre bunătatea acestui popor care s-au arătat prin încercarea care a fost asupra ţării noastre ucrainene. Am primit două case de copii care astăzi tot credincioşii oştri din Bucovina vin în fiecare zi ca să ne ajute la creşterea acestor copii.”
În bucătărie femeile fac zilnic căte două mii de porţii de mâncare. Refugiaţii sunt alimentaţi foarte bine, iar mamele care vor să pregătească mâncare pentru copiii lor au la dispoziţie toată bucătăria.
Produsele alimentare sunt aduse de enoriaşii care nu contenesc să păşească pragul mănăstirii în aceste vremuri grele.
PĂRINTELE PAVEL, protopopul raionului Herţa: „ Mulţumim fraţilor din România care cu atâtea ajutoare vin la noi, nu au uitat şi nu uită de românii de aici de peste Prut şi ceilalţi din Ucraina care sunt refugiaţi în părţile noastre. Cu diferite, cu mâncare, cu alimente, cu îmbrăcăminte, cu ceea ce pot aduna şi nu ajută aici pe noi.”
Natalia a fugit cu copiii ei din Kiev chiar în primele zile când a început să fie bombardat oraşul. Timp de o lună s-a ascuns de avioanele militare şi bombardamente în diferite oraşe ale Ucrainei.
CAROLINA, refugiată din Kiev: „Imediat cum au început bombardamentele, mitropolitul Longhin, care este şi părintele nostru spiritual, ne-a spus să plecăm din centrul Kievului. Ieri am venit aici, noi iubim foarte mult această mănăstire, aici ne-am cununat cu soţul meu, iar mitropolitul i-a botezat pe copilaşi. Suntem primiţi cu căldură, totul e frumos, curat.”
Mănăstirea găzduieşte refugaţi din diferite oraşe ucrainene. Cei cu care am discutat ne-au spus că sunt norocoşi că s-au putut refugia la mănăstirea Bănceni. Aici se simt în siguranţă!
ANA REFUGIATA DENPRO: „Eu am venit din Dnipro împreună cu toată familia noastră. Am fost primiţi foarte bine. În Dnipro este foarte înfiorător, iar oraşul este bombardat, de aceea am decis să plecăm. Îmi este foarte dor de oraşul meu natal Dnipro.”
NATALIA REFUGIATĂ DNEPRO: „De ce am plecat?, pentru că avem copii mici, avem de tot şase copii. Cinci dintre ei trăiesc cu noi, au între 2 ani şi jumătate şi 9 ani. Noi ne dădeam seama că trebuie să plecăm pentru a nu-i pune în pericol pe copii. Ne uitam la oraşe precum Mariupol.”
REFUGIATĂ DIN BUCI: „Am venit din oraşul Bucia. Acolo situaţia este foarte complicată, acolo împuşcau continuu, tehnica militară mergea pe străzi. Nu aveam lumină, apă, gaz. Acestea nu sunt însă atât de esenţiale. Te gândeşti doar să supravieţuieşti.”
