"La un pas de România": din Tiraspol, cu focul din suflet şi cu dor nespus (III)

Să fii român în afara graniţelor ţării tale este greu. Uneori este o alegere personală să trăieşti departe de ţara în care s-au născut ai tăi.

Alteori e o întâmplare a vieţii. Alteori decid alţii pentru tine şi te obligă să te supui regulilor.

Raisa Padurean este directorul adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol şi este unul dintre cei care demonstrează în fiecare zi că „nu se poate”… nu există.

În această ultimă parte a interviului…la distanţă am aflat ce înseamnă să fii român şi să trăieşti dincolo de graniţa Ţării Mamă.

“A fi român pentru mine este o onoare şi mă mândresc că sunt româncă adevărată! Niciodată nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine să vorbesc româneşte, să cânt şi să-mi exprim gândul în limba română. Este însă trist un lucru: românii de aici suferă prea mult şi sunt uitaţi…Uneori am impresia că numai Bunul Dumnezeu ne vede, de acolo, de sus.

Goana după putere îi face pe cei de la conducere să uite că undeva bat inimile multor oameni de acelaşi sânge cu ei. Oare de ce? Unii ne fac promisiuni, apoi uită de noi. Se schimbă regimul, unii pleacă de la putere, vin alţii şi nimic nu se schimbă…Cititorul trebuie să înţeleagă că drepturile noastre la viaţă sunt încălcate de autorităţile separatiste.

Un simplu exemplu vă aduc: zilele acestea mi-am pregătit bagajele pentru că trebuie să ajung la medic în Bucureşti, să încep din nou investigaţiile. Deoarece am de parcurs peste 1.400 km tur - retur, iau cu mine toate cele necesare. În caz de altă intervenţie, să nu mai fiu nevoită să mă întorc după unele lucruri.

Ca să pot ieşi din Tiraspol, a trebuit să sun la Forţele de ordine din Tiraspol, să depun o cerere că trebuie să plec la tratament. Ei, după aceea au început interogările la telefon. Adică miliţienii care mă cercetau doreau să ştie ce boală am, câte operaţii am suportat. De ce nu merg la medicii lor să mă tratez? Că trebuie să fiu în evidenţă la medicii lor pentru că ei nu-mi vor mai da permisiunea să ies din zonă. Întrebări umilitoare şi informaţii confidenţiale pe care numai KGB-iştii le puneau în timpul interogărilor…

Este din ce în ce mai greu să rezişti într-o regiune cu regim dictatorial, unde trebuie să faci numai ceea ce-ţi impun ei, să faci aşa cum îţi dictează. Dacă aş fi fost o persoană de altă naţionalitate aş fi trecut prin aşa-numita vamă, liberă.

Lor le este frică de dreptate şi de adevăr….un popor ocupant, care ar trebui să aibă credinţă în suflet, pentru că şi ei sunt ortodocşi, ca noi.”

În acest context am încercat să aflu ce ar trebui să facă România pentru românii din Tiraspol şi localităţile din jur.

“Această întrebare mi-o pun mereu şi nu pot găsi un răspuns. Noi, românii din Transnistria, suntem uitaţi, abandonaţi, nici nu ştiu cum să mă mai exprim…

Vă imaginaţi, muncim în Tiraspol, salariul îl primim de la Chişinău, Ministerul Educaţiei ne finanţează direct. Sindicatul e la Anenii Noi, iar tot ce este legat de învăţământ la Direcţia de Învăţământ - Căuşeni. Imaginaţi-vă că luna s-a încheiat şi a fost transferat salariul. Avem card ca toată lumea şi ce să facem? Trebuie să ne gândim cum să mergem după salariu. Mai ales acum pe timp de pandemie. În oraş nu sunt bănci sau alte oficii care ar elibera lei moldoveneşti. Atunci trebuie să plecăm la aproximativ 30 km, în cel mai apropiat sat de pe malul drept ca să putem ridica o sumă simbolică pentru că bancomatele nu eliberează sume mari. Ca să ajungem la Varniţa, trebuie să sunăm la Miliţia Locală, să depunem cerere, de acolo trebuie să ne însoţească cineva până la bancomat şi înapoi strict sub supraveghere.

Vă spun sincer că ne-am săturat de blocaj, de buncărul acesta în care fierbem de atâţia ani! Nu mai vorbesc de alte servicii. Statul Român trebuie să ia o atitudine faţă de românii din afară graniţelor.

Suntem oameni, avem nevoie de tratamente, medicul de familie este la Chişinău sau la Bucureşti. Cum ne descurcăm noi, când apar probleme grave de sănătate? Cum poate un om suporta atâta umilinţă? Din păcate, trebuie să ne descurcăm singuri, cum putem.

Având şi salarii mici, fiecare profesor are împrumut la bancă, pentru că altfel nu poţi trăi. Profesorii din ţară au facilităţi, pentru concediu li se oferă tichete de vacanţă, din câte am înţeles. Profesorii noştri nu ştiu ce înseamnă o staţiune balneară, ori un tratament calificat. De ce statul nu şi-ar asuma şi această responsabilitate? De câte ori ni s-a promis un adaos la salariu din partea Statului. Şi? Promisiunea a fost, dar noi trăim cu speranţa că poate mâine va fi mai bine.

Statul Român ori nu poate să facă nimic, ori nu vrea să facă nimic pentru noi. Au fost timpuri când mergeam la cursuri de perfecţionare la Bucureşti. Exista Centrul Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi”, care aduna români din diferite ţări. Aveam posibilitatea să ne întâlnim cu colegi, să discutăm, să asistăm la orele susţinute de profesori în liceele din Bucureşti…Dar totul a dispărut! Nimeni nu-şi mai aminteşte de noi! Iar cei de la Bucureşti se ceartă pe fotolii, nu ştiu care e mai mare şi care e mai tare…Acum sperăm că Statul Român va schimba legile, programele şi poate îşi va aminti iar de noi, pentru că într-adevăr avem mare nevoie de susţinere.

Noi, aici, la Liceu, mai avem nevoie de cel puţin un mijloc de transport pentru a putea aduce copiii din zonele rurale. Autocarul este vechi deja şi neîncăpător. Uneori, şoferul riscă amenzi usturătoare având înăuntru 40 de copii în loc de 19. Avem nevoie de tehnică, materiale didactice pentru orele de curs. Eu, din banii mei, am conectat calculatorul la internet pentru că muncesc cu copiii şi am nevoie să folosesc material din mediul online. Modem-ul tot singură l-am adus, pentru că Ministerul Educaţiei de la Chişinău nu mai alocă bani pentru internet şi pentru birotică sau pentru materiale didactice.

De fiecare dată când vin sărbătorile, trebuie să-mi bat capul cum să amenajez sala festivă şi cu ce resurse? De unde luăm brad, jucării şi alte obiecte necesare unei sărbători care îi bucură pe cei mici. De mai bine de 15 ani nimeni nu a alocat un bănuţ pentru sărbători. Dar copiii nu trebuie să sufere din acest motiv. Aşa că pun bani din buzunar, cumpăr cele necesare şi mă străduiesc să fac tot posibilul ca sărbătorile să fie frumoase pentru copii. Oare în fiecare şcoală toţi directorii adjuncţi pun bani din buzunarul personal să aducă la şcoală cele necesare? Aş face o lista întreagă, dar ce folos?!

Ar fi bine dacă şi copiii ar avea parte de invitaţii la diverse concursuri în ţară. Avem copii deştepţi şi talentaţi, dar posibilităţile noastre sunt mici.

Acordând acest interviu mi se mai uşurează un pic sufletul de povară şi mă gândesc că poate cineva citeşte şi află despre problemele noastre…”

La final, am rugat-o pe doamna Raisa Padurean, directorul adjunct al Liceului românesc din Tiraspol, să ne spună ce “zestre” dă mai departe copiilor şi elevilor săi.

“Omenia şi omul de omenie mereu au fost puşi în capul mesei. Deci să rămâneţi oameni adevăraţi! Dragostea nemărginită de ŢARĂ şi de NEAMUL ROMÂNESC. Dragostea pentru TRICOLORUL ROMÂNESC e cea mai mare moştenire pe care o transmitem din generaţie în generaţie. Istoria ţării şi dragostea pentru limba română şi tot ce-i românesc.

Aş fi vrut să pot construi o biserica românească. Eu asta am visat mereu, să pot merge să mă rog în limba mamei, să înţeleg predicile şi sfaturile preoţilor în limba română. Dar cu părere de rău, lupta zilnică pentru păstrarea identităţii ne-a furat prea mult timp.

Mi-aş fi dorit să las şi un Centru Cultural Românesc, dar şi acest lucru este imposibil aici, în zona ocupată.

Rămânem cu dragostea şi cu durere în suflet, dar cu speranţa că într-o bună zi şi românii de dincoace de Nistru se vor bucura de dreptate şi de multă LIBERTATE.

Îndemnul meu pentru toţi românii este să-şi iubească pământul si să nu uite unde le sunt rădăcinile. Să iubească neamul, că avem cel mai bogat şi cel mai valoros neam din moşi - strămoşi. Să iubim limba, să nu ne fie ruşine a o vorbi. Şi aş vrea să închei acest lung interviu de la distanţă cu câteva versuri pe care le-am găsit pe internet, dar spun mai mult decât aş putea transmite eu acum prin cuvinte simple:

Plânge neamul românesc,/Plânge România mea,/Dar copacii-nmuguresc,/Chiar de viaţa noastră-i grea./Ploi la fruntea ţării cad/Şi furtuni ne răscolesc,/Brazii cei mai falnici ard,/Dar mai mândri alţii cresc. / Plânge România mea! În istorii s-a pierdut.../Doar uniţi îşi reclădesc,/Libertatea pe pământ,/Cei ce-n ţară au rămas,/Cei ce cred în ţara lor.../Până-n cel din urmă ceas,/Poartă-n suflet tricolor.”

Interviu realizat de Aura Dobre