Academia Română îşi reafirmă punctul de vedere cu privire la identitatea istorică şi lingvistică a românilor din nordul şi din sudul Dunării

„Conform adevărului ştiinţific, poporul român are patru ramuri istorice – dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni – vorbitori ai dialectelor limbii române, dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân. Toţi aceşti români formează o unitate etnică şi vorbesc aceeaşi limbă. Dialectele româneşti – dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân – se întâlnesc într-un spaţiu vast, din Maramureş şi Carpaţii nordici în nord până în Epir şi Tesalia în sud, din Istria, la Marea Adriatică în vest până la Marea Neagră şi dincolo de Nistru în est. Vorbitorii lor sunt urmaşii populaţiei autohtone romanizate din Imperiul Roman de Răsărit. Atestate în trecut pe un teritoriu unitar, în nordul şi în sudul Dunării, dialectele româneşti s au izolat de-a lungul timpului, în urma pătrunderii slavilor în Peninsula Balcanică începând cu secolul al VII-lea, fapt care a determinat unele deplasări ale vorbitorilor în acest spaţiu geografic în perioada Evului Mediu. Dacoromânii sunt continuatorii românităţii nord-dunărene, în timp ce aromânii, meglenoromânii şi istroromânii sunt continuatorii românităţii sud-dunărene.

Unitatea dialectelor româneşti a fost susţinută unanim de-a lungul timpului de către cei mai importanţi lingvişti români (Ovid Densuşianu, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti, Tache Papahagi, Eugeniu Coşeriu) şi străini (Wilhelm Meyer-Lübke, Gustav Weigand, Matteo Bartoli, Giuliano Bonfante, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Gerhard Rohlfs). Româna e prezentată ca o limbă unitară, cu cele patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân) în enciclopediile străine: The Encyclopaedia Americana, vol. 23, 1919; Encyclopaedia Britannica, vol 19, 1911; The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, vol. 15, 1981); Grand Larousse Encyclopédique, vol. 1, 1964; Brockhaus Enzyklopädie, vol. 17, 1981; Dizionario Enciclopedico Italiano, vol. 10, 1961.

Academia Română ia act cu îngrijorare de continuarea şi intensificarea unor activităţi politice care urmăresc denaturarea adevărului cu privire la aromâni şi la dialectul aromân. Scopul acestor activităţi este declararea aromânilor ca minoritate naţională în România, ca popor armân, distinct de poporul român, având o limbă proprie, armâna, diferită de limba română. Aceste activităţi fac parte dintr-o acţiune mai largă de separare a românilor sud-dunăreni – aromâni, meglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, ca şi a altor români din afara graniţelor României (românii timoceni, basarabeni,  herţeni, maramureşeni etc.) – de limba şi poporul român.

Articolul 3, paragraful 1 din Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (CCPMN), adoptată de Consiliului Europei la Strasbourg, în 1 februarie 1995 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu. Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că din Paragraful 1 al numitului articol nu trebuie înţeles că o persoană are dreptul să îşi aleagă arbitrar apartenenţa la o minoritate naţională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective. Prin urmare, trebuie respectate criteriile ştiinţifice în asumarea identităţii naţionale şi lingvistice a colectivităţilor şi a individului”, se arată în comunicatul Academiei Române.