Teatrul Mihai Eminescu propune spectatorilor trei piese în intervalul 6-8 noiembrie

06 noiembrie 2020, ora 18:00, Sala mare
„Carnavalul” după I.L Caragiale
Spectacol nerecomandat tinerilor sub 14 ani
 
Caragiale propune oglinda deformatoare a lumii oamenilor drept partener al lumii fiinţei ca dimensiune a abisalului. Cu o pasiune statornică şi pătimaşă, el mânuieşte aparenţe scandaloase sau hilare, voci ale esenţei ce permit dezvăluiri la care accesul este de multe ori dificil: „sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aci primitivă, aci ultrarafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt grav faţă de cine ştie ce nimicuri”
Nu sunt puţine imaginile despre un Caragiale „nervos şi sensibil”, până la pierderea siguranţei de sine, la care „veselia... coboară până într-un fond al reflecţiei şi până într-un strat al melancoliei” (Tudor Vianu).
„Râsul caragialian atacă nu numai pe adversari ci şi capacitatea morală a emitentului sau, şi poate în aceasta constă cinismul unui scriitor, atât de agreat şi atât de promiţător pentru noua critică românească. Să-şi fi dat oare seama Caragiale, cu inteligenţa lui vizionară, de sensul trădător al comediei sale când a profetizat: râsul şi gluma, nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată, cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească, copiii noştri vor avea poate de ce să plângă, noi am plâns destul”. Această perspectivă sesizată de I. Negoiţescu ca o dimensiune modernă permite analiza operei „comice şi tragice” sub semnul unei alte participări a spiritului creatorului, cea a tentaţiei neantului, a hilarului, a tragicului bufonic, ca o manieră de a se expune atitudinal, prin participare la existenţă, şi o transformare a existenţei in stil, in existenţă ca artă.
Celebra ironie caragialiană implică pudoarea (atât pudoarea cat şi ironia conţin un principiu al timpului, după cum remarcă Vladimir Jankelevitch in Ironia), iar pudoarea înseamnă „a mânui cu delicateţe abstractul implacabil”, putem spune că acel ezoterism al ironiei este, in analiza spiritului caragialian, o profunzime unică, un principiu al înţelegerii şi comunicării spirituale, acel dublu contrapunct, cum îl numeşte Schopenhauer.  Ironia, in schimb, ascultă de o anume transcendenţă ce exprimă mai mult decât adevărul şi mai mult decât bunătatea, prin distrugerea învelişului exterior, prin dezvăluire, distilare, simplificare, ţelul suprem fiind purificarea, „un absolut niciodată atins”.Caragiale practică rând pe rând măşti prin care îşi exprimă dorinţa „de a scandaliza şi mustra in chipul acesta societatea”, dar el este in primul rând cel care, aidoma năzdrăvanului din anecdota sa alegorică, aduce la lumină, cu augustă inspiraţie şi haz, celebrul „nas” al mentorului ce înfricoşează, pentru a-i permite agorei delectarea iar sufletului încântarea.
Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume cu atât îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie, pentru a covârşi, capitalul din ce în ce mai sporit de gândire umanăşi pentru a găsi forma nou I.L.Caragiale. Poate ar fi bine... să ne gândim la o viziune a integralităţii caragialiene. Revenirea la supleţea nuanţelor, sfidarea exegezelor abundente şi apăsat interpretative care au conjugat de multe ori nefast ştiinţa teatrului cu orgoliul interpretului... Să ne împrospătăm percepţia in contact cu relevanţa extraordinară a unei înţelegeri in densitate... Mărturisirile lui Caragiale, cuprind chipurile imaginaţiei. Să le citim, să le pătrundem şi să le lăsăm să vină spre noi din dramaturgie şi nuvele, din momente, schiţe, publicistică şi corespondenţă, şi...din gândirea teatrală.Teatrul „este o artă constructivă a cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor.”Teatrul nu este un gen de artă „ci o artă de sine stătătoare, tot aşa deosebită de literatură în genere şi în special de poezie, ca oricare altă artă – de exemplu arhitectura.”
Şi... concepţia caragialiană de poetică interpretativă: Actorul, actorii când ies pe scenă, trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu-n ei, prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoată pe dracul acela şi să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-şi veni în fire şi a-şi da seama ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai ştiu eu ce să zic”.Carnavalul nostru - cel de toate zilele, versiune scenică  2018 după opera lui I.L. Caragiale  îşi trimite măştile cu energia disperării în intersecţia ultimilor trei secole (XIX, XX, XXI); răspântie neliniştitoare unde totul se maculează, se degradează frenetic, cade în deriziune…Trădăm plângând, râdem trădând…
Această distribuţie de şoc a Carnavalului de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” trebuie să ne cuprindă pe toţi cu dăruire, măiestrie şi virtuozitate într-un fascinant delir… fără oprire… fără poticnire… fără potrivire…fără scăpare… fără sfârşit…   Desăvârşit!