Sursa foto:TVR Moldova Vizualizari:
Deportările, destine sfâşiate trase la indigo
Poveştile de viaţă ale persoanelor care au fost deportate par trase la indigo. Puţini dintre cei care au trăit ororile represiunilor staliniste au mai rămas în viaţă. Cei care mai sunt, îşi amintesc cu lacrimi în ochi şi voce tremurândă. Sunt poveşti despre familii despărţite forţat, despre teamă, teroare, pribegie şi moarte.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, mii de familii din Basarabia au fost obligate să-şi părăsească locuinţele şi să apuce drumul Siberiei sau al pustiurilor din Kazahstan. Cei mai mulţi dintre ei erau reprezentanţi ai elitei societăţii basarabene. Istoricii şi foştii deportaţi menţionează că primul val de deportări, dar şi următoarele două au însemnat decapitarea Basarabiei.
Familia Tanasevici din satul Ghetlova, raionul Orhei, este una dintre miile afectate de represaliile staliniste. Onisim Tanasevici, capul familiei, a fost primarul comunei Ghetlova în perioada administraţiei române. Odată cu venirea sovieticilor, represaliile au urmărit întreaga familie. În 1941, a fost deportat Onisim Tanasevici, iar după câţiva ani au luat drumul Siberiei şi ceilalţi membri.
În 1949, agenţii NKVD au revenit şi după restul familiei. Feodora Filimon, de nouă ani, a fost deportată, împreună cu sora Valentina şi mama
Alexandra, în Siberia. Chinurile îndurate în copilărie i-au rămas în memorie.În memoria celor deportaţi, nepoţii familiei Tanasevici au ridicat un monument în centrul comunei Ghetlova, raionul Orhei.
Valentina Sturza este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Moldova şi a trăit pe propria piele deportările. De două ori. Întreaga familie a fost deportată în Kazahstan. Bărbaţii au fost separaţi şi, deşi li s-a spus că vor merge să pregătească locul pentru restul familiei, în realitate, au fost duşi în lagăre.
Valentina Sturza îşi aminteşte cu groază despre condiţiile inumane de pe drum. În Kazahstan, familia Valentinei Sturza a trebuit să înceapă o altă viaţa, în surghiun. Condiţiile vitrege de acolo şi apropierea războiului i-au determinat să evadeze.
Pe data de 23 septembrie 1944, familia Valentinei Sturza a reuşit să ajungă acasă, în Ciuciuleni. Dar soarta a fost dură din nou. În 1950, Valentina, deja căsătorită, a fost separată forţat de soţ şi deportată împreună cu fratele minor. S-a întors acasă în 1956.
Dintre miile de români din Basarabia, deportaţi în primul val, cel din 1941, mai puţin de jumătate s-a întors acasă. Abia după 1953, unii dintre ei au primit dreptul de a reveni la locurile de baştină. Cei mai mulţi însă fie erau obligaţi să se stabilească la o distanţă de minimum 50 de kilometri de casă, fie erau nevoiţi să o ia de la zero, în localitatea de baştină.
În 1949 şi 1951 au mai avut loc alte două valuri de deportări. Operaţiunea din 1949 a fost catalogată, ulterior, drept „cea mai mare deportare a populaţiei basarabene”. Istoricii susţin că deportările au însemnat lichidarea elitei economice şi politice a societăţii basarabene.
Familia Tanasevici din satul Ghetlova, raionul Orhei, este una dintre miile afectate de represaliile staliniste. Onisim Tanasevici, capul familiei, a fost primarul comunei Ghetlova în perioada administraţiei române. Odată cu venirea sovieticilor, represaliile au urmărit întreaga familie. În 1941, a fost deportat Onisim Tanasevici, iar după câţiva ani au luat drumul Siberiei şi ceilalţi membri.
În 1949, agenţii NKVD au revenit şi după restul familiei. Feodora Filimon, de nouă ani, a fost deportată, împreună cu sora Valentina şi mama
Alexandra, în Siberia. Chinurile îndurate în copilărie i-au rămas în memorie.În memoria celor deportaţi, nepoţii familiei Tanasevici au ridicat un monument în centrul comunei Ghetlova, raionul Orhei.
Valentina Sturza este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Moldova şi a trăit pe propria piele deportările. De două ori. Întreaga familie a fost deportată în Kazahstan. Bărbaţii au fost separaţi şi, deşi li s-a spus că vor merge să pregătească locul pentru restul familiei, în realitate, au fost duşi în lagăre.
Valentina Sturza îşi aminteşte cu groază despre condiţiile inumane de pe drum. În Kazahstan, familia Valentinei Sturza a trebuit să înceapă o altă viaţa, în surghiun. Condiţiile vitrege de acolo şi apropierea războiului i-au determinat să evadeze.
Pe data de 23 septembrie 1944, familia Valentinei Sturza a reuşit să ajungă acasă, în Ciuciuleni. Dar soarta a fost dură din nou. În 1950, Valentina, deja căsătorită, a fost separată forţat de soţ şi deportată împreună cu fratele minor. S-a întors acasă în 1956.
Dintre miile de români din Basarabia, deportaţi în primul val, cel din 1941, mai puţin de jumătate s-a întors acasă. Abia după 1953, unii dintre ei au primit dreptul de a reveni la locurile de baştină. Cei mai mulţi însă fie erau obligaţi să se stabilească la o distanţă de minimum 50 de kilometri de casă, fie erau nevoiţi să o ia de la zero, în localitatea de baştină.
În 1949 şi 1951 au mai avut loc alte două valuri de deportări. Operaţiunea din 1949 a fost catalogată, ulterior, drept „cea mai mare deportare a populaţiei basarabene”. Istoricii susţin că deportările au însemnat lichidarea elitei economice şi politice a societăţii basarabene.
