Euro a ajuns la 20 de ani – supravieţuitor, dar nu şi învingător
Introducerea valutei comune euro acum 20 de ani (ianuarie 1999) reprezintă cel mai amplu proiect al Uniunii Europene, care – deşi a unificat sistemele monetare ale statelor-membre – aşa şi nu a reuşit să le integreze sub o singură umbrelă bugetar-fiscală, fapt ce a generat cu timpul probleme existenţialiste pentru UE.
Potrivit ideilor promovate de liderii Germaniei şi Franţei, uniunea monetară avea drept scop integrarea politică şi economică a Europei Occidentale după modelul confederativ. Totodată măsura dată urma să intensifice comerţul între ţările din cadrul UE prin eliminarea barierelor vamale şi stoparea speculaţiilor valutare pe pieţele statelor-membre. ”Ţările care au utilizat în comun aceeaşi valută niciodată n-au luptat una cu alta”, a subliniat cancelarul german din acea vreme, Helmut Kohl, în încercarea de a justifica această decizie, care printre altele n-a fost tocmai populară în Republica Federală Germania, notează mold-street.com.
Ţările care au aderat la Zona Euro au avut aşteptări diferite de la această uniune monetară – Franţa şi Germania doreau să prevină viitoarele conflicte armate, să obţină o macrostabilitate economică şi să pună capăt devaluării valutare la care obişnuiau să recurgă unele ţări din sud, în particular Italia. Pentru alte ţări, de exemplu Grecia, euro a devenit un mijloc convenabil pentru a ţine inflaţia în frâu. Toţi însă au urmărit o dezvoltare mai intensă a relaţiilor comerciale şi prosperitate pentru cei peste 320 de milioane de consumatori.
Integrare insuficientă
Deşi valuta comună a satisfăcut cea mai mare parte a doleanţelor ţărilor din Zona Euro, majoritatea economiştilor sunt de părere că UE n-a reuşit să rezolve câteva probleme fundamentale legate de utilizarea euro şi – în cazul în care nu vor fi adoptate o serie de reforme profunde – aceste probleme ar putea pune în pericol înseşi existenţa Uniunii Europene. Chiar dacă moneda a devenit un mijloc de plată comun, adoptarea acesteia n-a obligat ţările-membre să-şi armonizeze legislaţiile fiscale şi politicile bugetare, fiecare stat având abordările proprii în aceste domenii.
Banca Centrală Europeană (BCE), de exemplu, cu sediul la Frankfurt (Germania), nu are aceleaşi puteri (supranaţionale) de care beneficiază, de exemplu, Rezerva Federală din SUA. BCE este responsabilă în fond de politica monetară pentru întreaga comunitate euro, însă toate acţiunile legate de operarea sistemului de plăţi sunt de facto exercitate de către băncile centrale ale celor 19 state ale Zonei Euro, inclusiv imprimarea bancnotelor/baterea monedelor şi distribuirea acestora pe piaţă, setarea ratelor la dobânzi, a parametrilor bugetari, etc.
Martin Feldstein, profesor de economie la Universitatea Harvard şi fost şef al consiliului economic în administraţia preşedintelui Ronald Reagan, este unul dintre cei mai activi critici ai monedei euro. El a menţionat într-un publicat în 2010 că trebuie să existe trei condiţii majore pentru ca utilizarea în comun a unei valute de către un număr mare de ţări - care sunt foarte variate din punct de vedere al limbii, culturii, istoriei şi religiei - să devină funcţională: mobilitatea forţei de muncă, flexibilitatea salarială şi implementarea unei politici fiscale centralizate. Aceste condiţii nu există în Europa, a subliniat cercetătorul american.
”De ce în SUA s-a reuşit în privinţa utilizării eficiente a unei singure valute, în pofida diferenţelor destul de mari între cele 50 de state? […] Când industria textilă şi producerea de încălţăminte au dat ortul popii în partea de nord-est a Americii, muncitorii s-au mutat la vest, unde aceste sectoare erau în creştere.
Feldman însă a prezis corect că euro va supravieţui criza financiară din 2008-2012, avertizând că lucrurile ar putea însă să se complice în lipsa unei integrări bugetar-fiscale mai profunde în viitor.
Naţionalism vs. globalism
Şi publicaţia Economist consideră că este timpul de intervenţii substanţiale în modelul de guvernare a Zonei Euro, pentru a da o şansă valutei comune să ajungă la cea de-a 30-a aniversare, dar atenţionează că în prezent nu există suficientă dorinţă politică sau capacitate birocratică pentru a reforma sistemul monetar, chiar cu riscul de picaj într-o nour criză financiară, statele fiind în prezent măcinate de naţionalism şi populism nociv.
”Zona Euro intră în al treilea deceniu într-o stare vulnerabilă faţă de noi crize în condiţiile în care tensiunile interne au rămas nesoluţionate, iar în unele chiar s-au acutizat. Dezechilibrele din trecut au generat datorii mari, plata cărora are loc într-un ritm foarte lent. […] Puterea fiscală este limitată. […] Zona Euro nu are un buget propriu pentru a atenua loviturile. Există bugetul consolidat al UE, care este însă nesemnificativ – doar 0.9% din PIB - şi nu are capacitatea de a furniza stimulente”, notează Economist într-un comentariu recent.
Analiştii publicaţiei optează pentru o integrare financiară mai strânsă între statele-membre şi o deschidere completă a pieţelor de capital, care ar urma să fuzioneze într-una pan-europeană. Pentru comparaţie, în SUA capitalul şi împrumuturile circulă liber şi astfel pot amortiza recesiunea într-un anumit stat. În prezent piaţa comună de capital în UE reprezintă doar 10% din PIB, în timp ce în SUA ea ajunge la 2/3 din total. Spre deosebire de băncile americane, care creditează companii din orice stat, cele europene nu obişnuiesc să finanţeze companii care se află într-o altă ţară din Zona Euro, preferând clienţi locali.
Sensul de comunitate
Cauza? Neacceptarea pe deplin a identităţii europene. Cetăţenii ţărilor membre ale UE nu agreează deocamdată idea de a renunţa la suveranitatea naţională. Brexitul - decizia britanicilor de a părăsi UE - este un caz elocvent ce exemplifică teama de mobilitate pe piaţa muncii, înţelegerea proastă a globalizării şi neîncrederea în celelalte naţiuni din bloc. Nicăieri în Europa cetăţenii ordinari nu se identifică drept europenii. Italienii, de exemplu, încă ţin la regionalism şi etnie, fiind, în primul rând, sicilieni - veneţieni - milanezi, apoi italieni, identitatea de european venind doar ca o a treia opţiune. La fel, nemţii sau francezii îşi amintesc de originea europeană când trebuie de ales deputaţii în Parlamentul European. Spania, la rândul ei, are şanse credibile să se divizeze în cel puţin două state, într-o perspectivă relativ apropiată.
În discuţii private, francezii încă sunt supăraţi pe nemţi pentru trecutul nazist, iar nemţii încă consideră Alsacia ca o provincie temporar pierdută. Englezii, pe de altă parte, cred că cei mai buni aliaţi sunt americanii, şi nu vecinii de pe continent. Lista pretenţiilor reciproce, potrivit Stratfor, o organizaţie americană de analiză şi prognoze strategice, este lungă şi ascunde o serie de frustrări vechi, care se pare că încă nu pot fi depăşite.
Cele mai mare ameninţări la adresa Zonei Euro în anul 2019, a anunţat Stratfor într-o analiză publicată la sfârşitul anului trecut, sunt venirea la putere a guvernului populist în Italia, care va fi incapabil să gestioneze datoria externă ascendentă, şi fragilitatea sectorului bancar al ţării. Reacţia investitorilor pe pieţele financiare şi nota de plată mare la hârtiile de valoare deţinute de bănci vor fi principalele măsuri ce vor putea menţine autorităţile de la Roma în albia disciplinei, notează organizaţia dată, recomandând guvernului italian să consolideze politica fiscală.
Perspective
În pofida prognozelor nefavorabile, euro va rămâne încă mult timp valuta comună a ţărilor europene. În UE creşte presiunea pentru o reformă profundă şi atotcuprinzătoare a sistemului monetar, pentru o integrare mai mare a pieţelor financiare, şi pentru armonizarea şi ulterior unificarea sistemelor fiscale naţionale în una singură, valabilă pentru toţi membrii Uniunii Europene. În acelaşi timp, euro rămâne a fi a doua cea mai tranzacţionată valută la scară mondială (peste 31%) şi a doua cea mai preferată rezervă valutară (20%), după dolarul SUA. Potrivit traderului australian IG, volumul de euro tranzacţionat în anul trecut a constituit, în medie, echivalentul a 800 de milioane USD zilnic.
În prezent euro este valuta oficială în 19 din cele 28 de state ale UE (Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxembourg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania), în patru state suverane pitice (Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican), şi câteva teritorii extra-europene cu statut special. De asemenea, Muntenegru şi Kosovo au adoptat unilateral euro în calitate de valută naţională.
Unele ţări europene care nu intră în Zona Euro sau UE permit plăţi limitate în euro în paralel cu plăţile în valuta naţională, cu scopul atragerii turiştilor şi încurajării micului trafic la frontieră (Marea Britanie, Polonia, Croaţia, Bosnia, Cehia, Ungaria).
România este unul dintre candidaţii pentru aderarea la Zona Euro, însă deocamdată nu întruneşte criteriile de convergenţă, care sunt obligatorii pentru adoptarea euro. Partidul de la guvernare în Bucureşti, PSD, a adoptat în cadrul congresului formaţiunii în anul trecut o rezoluţie ce prevede intrarea ţării în Zona Euro în anul 2024.
În Republica Moldova, fostul guvernator al Băncii Naţionale Sergiu Cioclea a declarat în anul 2017 că BNM examina posibilitatea de a migra de la dolar la euro în calitate de valută de referinţă pentru rezerva statului, însă n-a precizat în ce condiţii sau când s-ar putea întâmpla acest lucru. În scurt timp, însă, s-a renunţat la acest proiect.
